Copiii vin să ne schimbe - partea a II-a

După ce a apărut Eric în viața noastră am conștientizat cât de puține lucruri pot controla cu adevărat. Multe teorii despre viață și despre mine s-au dezmembrat și s-au risipit în colțurile conștiinței de unde probabil nu vor mai scoate capul niciodată, rușinate de naivitatea și de lipsa lor de importanță. 

Viața însăși s-a recreat și odată cu ea și noi concepte și reguli, trăsături de personalitate și aspirații. 
Și cel mai important e că am învățat să am încredere în mine. Ceea ce lipsea cu desăvârșire înainte. 

Ca mamă trebuie să lași deoparte șovăiala, să pui mai puțin la suflet toate nimicurile și să îți faci datoria cât mai bine. Datoria de a fi sprijin necondiționat și de a oferi multă dragoste și atenție micii făpturi ce a venit să-ți schimbe lumea.

Lupul de stepă al lui Hermann Hesse.

Dacă aș fi citit cartea aceasta în adolescență probabil aș fi rezonat ceva mai bine cu Harry și cu unele din "chipurile" pe care ni le arată pe parcursul lecturii. 

Este un om inadaptat, singuratic, plin de angoase, extrem de cult dar incapabil să își (mai) găsească un sens al existenței. Doar după ce trece "prin câteva secole" recunoaște față de sine cât de mult a pierdut din esența vieții doar pentru că și-a format o anumită părere despre el, încă din tinerețe. Imaginea lui față de sine l-a costat multe iubiri, multe plăceri specifice fiecărei vârste, l-a făcut să se îndepărteze de societate rămânând doar în propria sa lume, alături de alter-ego ul său: lupul de stepă.
 
Ceea ce reprezintă de fapt o altă iluzie căci lupul de stepă nu era un "co-locatar" singular al conștiinței proprii, Harry găsind îl el nenumărate personaje ce au luat contur la un anumit punct din viață, însă pe care nu le-a dezvoltat suficient din păcate.
S-a sfărâmat în două crezând că poate simplifica și stăpâni astfel mult mai bine personalitatea, angoasele, traumele războiului, decepțiile amoroase.
 
Nu pot să spun că am înțeles foarte bine cartea și nici nu pot disocia realul de imaginar din întâmplările povestite, ele pot fi foarte bine doar iluziile unei minți alienate căci Harry povestește constant despre suferințele prin care îi trece sufletul (și mintea).
 
Eu fiind la vârsta maturității când nu mai caut răspunsuri la întrebări existențiale ci doar mă bucur de viață în cel mai simplu sens posibil, pot simți doar o oarecare compasiune pentru personajul Harry atât de complicat, precum și multă admirație pentru stilul scriitoricesc al lui Hermann Hesse.